Letter from Bucharest

Bucharest, Romania

In Romania, the coronavirus has only sickened less than three hundred (tested) people so far, and nobody has died until today. Our population seems to understand pretty well the recommendations of going out only for strict necessities.

And yet, over these last couple of weeks, in the sessions with all my patients, I have begun to immensely appreciate the life experience I accumulated during my teenage years, during the communist time here, when people were actually fighting for a bag of flour in the market. I was twenty years old in 1990, when the world I knew, with all its scarcities, died over a Christmas night, and we found under the tree the next morning a completely new one. We hoped it would be good—it proved itself to be very tough. Sort of like today. Factories closed and people were fired—just like today. And then again, I was thirty-nine in 2009 when international banks stopped financing loans to local businesses due to the global financial crisis. Many businesses were forced to close down and wait for better times. Same as today.

However, in spite of all these crises I have experienced, COVID-19 seems to me the scariest. Maybe it is because it is current. It is happening now; it is the peril at hand. But at the same time, because I cannot see or sense in any other way this enemy, I cannot test its reality except for in my imagination—my free imagination. During other times of crisis, I could point out someone to project all my fears upon. The virus, however, attacks without people knowing they are under attack. It is as scary as an alien invasion. My fear today reminds me of the anxiety I felt when I first watched War of the Worlds, the 2005 movie.

I assume that this is the same anxiety a newborn could feel at birth, when one world dies and a completely new and very tough one comes into place. That is why we speak today about existential crises in ourselves and in our patients.

Hopefully, we will all feel better when a treatment or a vaccine is announced.
It will mean some brave scientist would have succeeded in seeing the enemy and pointing it out and finding a weapon against it—and being ready to share that weapon with us. Hope will be better sustained then in our fantasies.

Daniela Andronache

Original Letter

În România coronavirușii au îmbolnăvit până acum mai puțin de trei sute de oameni (testați) și până astăzi încă nu a murit nimeni. Oamenii par să înțeleagă recomandările de a ieși doar pentru stricte necesități.

Și totuși, pe parcursul ultimelor două săptămâni, în ședințele cu toți pacienții mei, am început să apreciez imens experiența de viață pe care am acumulat-o în timpul adolescenței pe vremea comunismului, când oamenii se luptau la propriu pentru o pungă cu făină în piață. Aveam 20 de ani în 1990, când lumea pe care o cunoșteam, cu toate lipsurile ei, a murit într-o noapte de Crăciun și am găsit sub pom, în dimineața următoare, una complet nouă. Am sperat să fie una bună – s-a dovedit a fi una foarte dură. Cam la fel ca astăzi. Fabrici s-au închis și oameni au fost concediați – la fel ca astăzi.

Mai târziu, aveam 39 de ani în 2009 când băncile internaționale au oprit liniile de finanțare pentru afacerile locale din cauza crizei financiare globale. Multe firme au fost forțate să se închidă și să aștepte vremuri mai bune. La fel ca astăzi.

Totuși, în ciuda tuturor crizelor pe care le-am trăit, boala COVID-19 mi se pare cea mai înspăimântătoare. Poate din cauză că este atât de actuală. Se întâmplă acum, este pericolul imediat. Dar în același timp, pentru că nu văd sau nu simt în niciun alt fel acest inamic, nu îi pot testa realitatea, decât doar în imaginația mea, în imaginația mea liberă. În alte vremuri de criză am putut arăta cu degetul către cineva pe care mi-am proiectat toate fricile. Virușii, însă, atacă fără ca oamenii să știe măcar că sunt atacați. Este la fel de înfricoșător ca o invazie extraterestră. Frica mea de astăzi seamănă cu anxietatea pe care am resimțit-o când am văzut pentru prima dată Războiul Lumilor, filmul din 2005.

Presupun că aceasta este exact angoasa pe care o simte un copil când se naște, când o lume moare și una complet nouă și foarte dură îi ia locul. De aceea vorbim astăzi despre o criză existențială în fiecare dintre noi înșine și în fiecare dintre pacienții noștri.

Mulțumesc, Charlotte Stansfield din Australia, pentru cântecul de leagăn! 🙂 Să sperăm că ne vom simți mai bine când va fi anunțat un tratament sau un vaccin. Ar fi semnul că un savant curajos va fi reușit să-l vadă pe inamic și să ni-l arate și va fi găsit o armă cu care să luptăm împotriva lui, gata s-o împartă tuturor. Speranța va fi mai bine susținută atunci în fantasmele noastre.

Daniela Andronache